Palatul Bancii Nationale

Monumente de arhitectură

Arad, Arad

Bd. Revolutiei 72

AR-II-m-A-00545

Mecanica cerească este o ramură a astronomiei și a mecanicii clasice care se ocupă cu studierea și descrierea mișcărilor obiectelor cerești, cum sunt stelele, planetele, asteroizii și cometele, cu ajutorul teoriilor fizicii și matematicilor.

Domeniile fizicii cele mai direct vizate sunt cinematica, dinamica, mecanica clasică și relativistă.

În Antichitate, se distingeau mecanica cerească de mecanica terestră, cele două lumi fiind, potrivit gânditorilor epocii, conduse de legi complet diferite (aici, pe Pământ, lucrurile cad, iar sus, pe Cer, ele „se plimbă”). Această concepție se integra în concepția ptolemeică a geocentrismului.

În astronomie, Legile lui Kepler descriu proprietățile principale ale mișcărilor planetelor în jurul Soarelui. Ele au fost descoperite de Johannes Kepler pornind de la observațiile și măsurătorile poziției planetelor, dar și prin influența astronomului marocan Al-Betrugi (Alpetragius), care, în modelul său planetar, introduce o cauză fizică a mișcărilor cerești și deschide astfel calea lui Johannes Kepler și astronomiei moderne. Aceste legi se generalizează tuturor obiectelor cerești. Primele două legi ale lui Kepler au fost publicate în 1609, iar a treia lege în 1618.

În 1687, Isaac Newton pornind de la Legile lui Kepler a descoperit Legea atracției universale (gravitația).

La începutul secolului al XX-lea, Einstein a generalizat gravitația incluzând-o în teoria sa a relativității generale.